Ad image

‘Cel mai mare succes în viață îl au cei cu note de 7 sau 8’

OtherAccount ianuarie 17, 2020
Actualizat 2020/01/17 at 1:30 PM

Pe platforma Contributors.ro, psihologul  și antreprenorul Ovidiu Atanasiu, fondatorul Success Academy, pe care o definește ca ”facem ce școala nu face”, analizează sistemul de educație din România, oferind perspectiva sa asupra modului în care școala pregătește elevii pentru adevăratele nevoi ale pieței muncii.

”Mulți oameni nu înțeleg drumul pe care merge educația în România. Și nici nu au cum să înțeleagă. Dacă nu ai lucrat vreodată în business, ca să VEZI și să SIMȚI cum se pune problema, …e foarte greu de înțeles ce este greșit. Și, mai mult de atât, dacă persiști să mergi paralel cu drumul, fiind convins că mergi pe drumul bun, e și mai greu să înțelegi cealaltă Românie, cea care se chinuie să producă plusvaloare.

18 Iul 2019

| scris de

Monica Pavelescu

Pe platforma Contributors.ro, psihologul  și antreprenorul Ovidiu Atanasiu, fondatorul Success Academy,
pe care o definește ca ”facem ce școala nu face”, analizează sistemul
de educație din România, oferind perspectiva sa asupra modului în care
școala pregătește elevii pentru adevăratele nevoi ale pieței muncii.

”Mulți oameni nu înțeleg drumul pe care merge
educația în România. Și nici nu au cum să înțeleagă. Dacă nu ai lucrat
vreodată în business, ca să VEZI și să SIMȚI cum se pune problema, …e
foarte greu de înțeles ce este greșit. Și, mai mult de atât, dacă
persiști să mergi paralel cu drumul, fiind convins că mergi pe drumul
bun, e și mai greu să înțelegi cealaltă Românie, cea care se chinuie să
producă plusvaloare.

1. Business-ul are nevoie de ”tigri” și noi producem ”iepurași”. Pe bandă rulantă.

”Tigri”, adică oameni dezinvolți, comunicativi, colaborativi. Plini
de energie și creativi. Oameni asumați, deschiși, capabili să-și exprime
punctul de vedere, capabili să ia decizii, constructivi. Cu obiective
clar setate. Adică invers față de produsul final al educației naționale.

Intrat în școală, un copil învață de la cea mai mica vârstă că
profesorul este un fel de zeu pe care nu trebuie să-l deranjezi cu
întrebări. Pe care nu-l deturnezi de la modul în care și-a propus să
desfășoare o oră. Este intrată în cultura noastră idea că, la școală,
copiii trebuie să fie ascultători, umili. ”Să fii cuminte. Să asculți pe
doamna.”. Un copil educat 18 ani întru umilință nu se va transforma
într-un ”tigru” la maturitate.

Declarativ, ne propunem să creștem lideri și, din păcate, creștem
oameni fără încredere de sine. Inconștienți de propriul potențial.
Încrederea de sine este boala națională cu cea mai mare incidență în
rândul populației. Nu vorbește nimeni despre asta. Creștem copiii într-o
stare de frică zilnică cu metode de acum 100 de ani.

Ne creștem copiii fără să le dăm posibilitatea să exprime ce simt
față de o idee, față de o materie, un profesor sau sistem. Ne creștem
copiii cu forța, iar ei nu se pot opune la asta. Ne creștem copiii fără
atenție la nevoile lor, la stilul lor de învățare sau adaptat vremurilor
lor. Încercăm din răsputeri să menținem un sistem învechit peste o
generație cu totul altfel decât am fost noi vreodată. De aceea, chiar și
cei mai buni elevi urăsc la propriu școala. Dar și asta ni se pare
normal și o vedem ca pe un fel de sacrificiu la care trebuie să se
supună. Realitatea este că nu trebuie.

2. Distanța dintre teorie și practică este aproape sinucigașă

Business-urile vor oameni cu abilități clare, specifice, în timp ce
sistemul de educație din România investește în cultura lor generală.

Tinerii sunt aliniați perfect cu ceea ce își doresc business-urile.
Ei vor să studieze lucruri practice. Din păcate, nu au ocazia. Să mai
adăugăm și faptul că teoria studiată este de cele mai multe ori aliniată
anilor ‘70?

Suntem țara paradoxului în care profesorii se simt cel mai bine
pregătiți, dar avem cei mai slab pregătiți copii la nivel global.
Realitatea? Tinerii pleacă să studieze în strainătate. Iar în ultimul an
a crescut simțitor numărul părinților ce își trimit copiii să facă
liceul în străinătate. 99,8% dintre copiii cu care lucrăm pleacă la
studii în străinătate. No comment.

3. ”Dacă nu ești de 10, nu ai nicio șansă în viață”. Asta transmite școala.

Realitatea este că toți tinerii determinați, curajoși și cu inițiativă reușesc să-și trăiască mai bine viața.

Nu există niciun studiu în lumea asta care să arate că a fi de 10 pe
linie la școală înseamnă succes garantat. Dimpotrivă. În toate studiile
longitudinale realizate până în prezent, cel mai mare succes în viață îl
au tinerii cu note de 7-8. De ce? Pentru că ei sunt cei care au timpul
necesar să-și dezvolte abilitățile cerute de mediul de business. Pentru
că ei sunt cei care au inteligența celor de 10, dar nu vor să și-o
alinieze unui sistem în care nu cred. Ei sunt cei mai mari critici ai
sistemului școlar. În timp ce tinerii de 10 sunt preocupați de note și
de învățat perfecțiunea, cei de 7-8 deprind școala vieții. Învață să
argumenteze, să testeze. Își asumă eșecul și nu renunță.

Exact asta este problema noastră. Lucrăm cu copii cu note foarte
bune, dar incapabili, spre exemplu, să susțină un speech public sau să
aibă o opinie personală. Lucrăm cu copii premianți constant, dar care nu
au încredere în ceea ce sunt sau pot fi.

4. ”Spune-mi ce talent ai ca să ți-l scoatem rapid din cap”

Talentul este poarta tinerilor spre succes. Școala are grijă să le
inhibe orice umbra de talent. În schimb, business-urile caută talente.
Și nu prea găsesc.

Toți copii au talent la ceva. Nu există copil care să nu aibă
preferințe, care să nu simtă plăcerea de a face ceva anume. Unii la
muzică, unii la desen, alții la vorbit, alții la a scoate esențialul din
orice sau în a observa lucruri. Nu contează în ce domeniu ai talent,
contează doar să-l hranești, să-l antrenezi.

Școala din România deturnează iremediabil tinerii de la dezvoltarea
talentelor lor și îi aliniază egal într-un sistem cu cerințe specifice,
clare, uniforme. Dar, talentul nu este uniform. Toți copiii trebuie să
știe să calculeze aria unui… Cred că cel mai mare bine pe care poți să-l
faci unui copil este să-i hrănești talentul, să nu-l lași să se stingă.
Și aici, tot respectul pentru părinții care înțeleg acest lucru și
investesc constant în talentul copiilor lor. Mediul de business are
nevoie de talente, în orice domeniu. Pentru că talentul produce cea mai
mare plusvaloare. Lucrurile comune sunt și vor rămâne mediocre.

5. ”Nu contează ce crezi tu. Contează cât ai memorat!”

Inteligența înseamnă memorare de idei/concepte noi PLUS efortul de a
face ceva cu ceea ce ai memorat. De a integra ceea ce este nou în ceea
ce știi deja. În a schimba ceea ce știi deja, integrand practic ce ai
memorat.

Un sistem de educație bazat strict pe memorare este năucitor.
Milioane de tineri sunt forțați să memoreze aberant fraze, texte,
formule. Un volum uriaș de informație fără noimă în capul lor. Nu este
de mirare nivelul actual de analfabetism funcțional. Este normalitatea
sistemului în care schimbarea este doar de formă, nu de fond. Schimbarea
de fond ar trebui să pună copilul și dezvoltarea lui în centrul
atenției. Acum se pune în centrul atenției volumul de cunoștințe. El
trebuie acumulat. Cu orice preț.

Școală, efort personal, mii de ore de meditații. Nu mai vorbesc de
sistemul actual de notare. Desuet. Dar, extrem de facil pentru profesor.
A scris copilul cuvânt-ul X, primește punctele. Nu l-a scris, nu
primește nimic. Cel mai mare OZN pentru ”cultivatorii” generațiilor
tinere este evaluarea inteligenței.

Vorbeam cu un profesor care, cu maximă sinceritate, îmi spunea că nu
știe cum să evalueze inteligența la istorie. Da, este greu. Nu merge pe
un sistem mecanicist de tipul ”Dacă…, atunci…”. Pentru că inteligența
înseamnă creativitate. Cum evaluez creativitatea? Tot OZN. Punând
accentul pe memorare, în timp, IQ-ul copiilor noștri scade. Îi pasă
cuiva?

Business-urile apreciază inteligența. O idee inteligentă produce
plusvaloare. Și cea mai simplă metodă de evaluare a inteligenței este
plusvaloarea. Dar, dacă sistemul de educație este excesiv teoretic, cum
ar putea el vreodată să evalueze plusvaloarea?

6. Mândri că suntem împotriva naturii

Știm că oamenii se dezvoltă diferit. Copiii evoluează diferit.
Mental, emoțional, social etc. Dar, cerințele școlare le cer opusul,
adică să fie la fel, să se raporteze la aceleași repere. Înregimentați
în clase, merg cu toții înainte, fără să știe unde sau de ce. Acest
sistem de educație a fost clădit special în epoca de expansiune
industrială. Atunci aveam nevoie de mulți oameni formați ”la fel” pentru
a face față nevoii masive de „personal”.

Dar astăzi? Astăzi mai este nevoie de așa ceva? Nu. Cu certitudine,
nu. Mii de absolvenți de ASE sau Drept nu își găsesc drumul după
absolvire. Mii de tineri se raportează doar la examene și își
finalizează studiile fără să vină în piață cu ceva special. Fără să
aducă vreo contribuție, fie ea și infimă. Avem mase amorfe de absolvenți
mototoliți prin examene inutile, fără gândire proprie sau inițiativă.

Astăzi avem nevoie de oameni care să dezvolte România, oameni care să
gândească antreprenorial, care să determine schimbări micro în
sectoarele lor de activitate, cu gândul că suma schimbărilor lor va
determina una macro, o evoluție firească a societății. Asta ar fi
normalitatea.

Din păcate încă suntem mândri și tributari unui model de gândire
învechit. ”A terminat cu 10!!!”, ”A intrat la…”, ”E cel mai bun din
clasă!” Haideți să ne întrebăm la ce folosesc aceste rezultate. Care
este finalitatea formării unui tânăr. Care este planul lui.

7. Educația este strategie națională

Asta doar la nivel declarativ. Doar pe hârtie. O strategie este
definită simplu, are logică, este intuitivă și îți dai seama imediat de
consecințe. O strategie răspunde la întrebarea: „Ce-ar acțiuni X ar
trebui minim să facem pentru a obține Y?”. Noi nu știm nici măcar ce
vrem să obținem prin sistemul național de educație. La noi se schimbă
regulile jocului o data cu fiecare schimbare de ministru și înțelegi, la
fel de intuitiv, că nu avem o strategie, o direcție. Schimbările la
care sunt supuși copiii sunt doar de formă. Nu mai dai bacul așa, îl dai
invers. Stai ca nu mai sunt 12 clase. Faci 13 pentru că, de acum, vom
schimba denumirea clasei 0 în clasa 1. Stai că a scăzut nivelul gândirii
matematice. Atunci hai să inventăm bac-ul fără mate. Genial… Strategic.

În paralel nu pot să nu văd țări care au implementat o strategie
coerentă în domeniul educației. Sunt țări care în 20-30 de ani au
înflorit, plecând de la (aproape) zero. Finlanda, Irlanda, Singapore
etc. sunt studii de caz. Dacă la ei se poate, mă gândesc că s-ar putea
și la noi. Cum?

8. ”Nu ai voie să eșuezi. Dacă ai făcut-o, e din vina ta!”

O regulă de bază în business este să eșuezi de câte ori este nevoie
până vei reuși. Mai mult, în țări mai dezvoltate, au apărut companii
care te ajută să eșuezi controlat. Știu, pare suspect. Cum adică să
eșuezi? Realitatea este că eșecul este o sursă extraordinară de
experiență și învățare reală. În business îți este permis să eșuezi.

În școala de la noi, eșecul nu are ce căuta. Eșecul înseamnă rușinea
familiei și a grupului de colegi sau prieteni din care faci parte.
Școala îi pregătește pe tineri să fie perfecți. Să nu greșească
niciodată. Fără să se gândească la efectele adverse unei astfel de
abordări.

Primul este starea profund negativă pe care o trăiesc continuu
elevii. Frica eșecului este atât de mare încât îi paralizează. Îi
blochează. Frica înseamnă încordare. Asta duce la ezitare. La lipsa
inițiativei. Celălalt efect advers pe care vreau să-l menționez este
privarea de experiență. Ce știi să faci? – întreabă angajatorii. Nimic…

Se întreabă vreun decident al sistemului de educație de ce Richard Branson premiază eșecul? Nu prea cred.

9. ”Spune-mi cum gândești ca să-ți spun cine ești.”

Am un test simplu pe care îl dau cursanților de 20 de ani de când mă
ocup de dezvoltarea oamenilor. Este un test care într-o proporție de
99,999% este rezolvat prin algoritmi de gândire sintetică. Am și câteva
persoane, le număr pe degetele de la o mână, care au rezolvat analitic
testul. Normal, m-am întrebat de ce se întâmplă asta. Mi se părea
anormal prin disproporționalitatea masivă. Se întâmplă pentru că
sistemul nostru de educație dezvoltă în special gândirea sintetică și
mai puțin cea analitică…

În business, gândirea analitică este foarte căutată. Gândirea
analitică este cea care îi permite unui tânăr să ”desfacă” un concept în
elemente din ce în ce mai mici. Este o calitate necesară mediului de
business, care pleacă de la premisa că trebuie să știe mai întâi ce se
întâmplă aici și acum pentru a putea, apoi, să ia o decizie bună. De
aceea, la orice universitate din străinatate testele tip GMAT sai IELTS
sunt normalitate. Vor să vadă și capacitatea candidaților de a gândi
critic, analitic.

Finlanda este statul care a integrat gândirea analitică în sistemul
de educație. De ce oare? Dacă la noi se pleacă de la studiul materiilor
și se ajunge, exasperant pentru elevi, dupa 20 de ani, la o specializare
în ceva, finlandezii au venit cu abordarea inversă, pragmatică. Hai să
plecăm de la produsul finit astfel încât, prin gândire analitică, să îl
”desfacem” până ajungem la orele de chimie, fizică, matematică sau
desen. Au reușit să integreze materiile între ele. Au reușit să ridice
interesul copiilor pentru studiu. De fapt, și-au adaptat sistemul de
educație la copiii de astăzi care nu mai au timpul, chemarea, nevoia sau
dispoziția de a studia progresiv, pas cu pas, totul despre un anumit
domeniu. Și au observat că se poate. Dacă un copil este fascinat de
mașini, va dori cu certitudine să studieze formula cauciucului din
pneuri la orele de chimie. Apropos, vă mai aduceți aminte formula
cauciucului? Sau măcar a toluenului?

Sistemele de educație ar trebui să treacă de la studiul extensiv la
cel nișat, hiperspecializat. Până or să o facă, business-urile au luat-o
deja cu mult înainte. Și nu găsesc oamenii specializați nișat. Găsesc
în schimb oameni mediocri pe care trebuie apoi să-i pregătească pentru a
putea face față cerințelor din piață.

10. ”Din creierul meu în creierul tău nu mai există”

Acum 30 de ani eram în școală. Nu aveam net. Nu aveam Google. Know
how-ul se afla doar în creierele profesorilor. Mergeam la școală pentru
că profesorii ”vărsau” know-how-ul din creierul lor în creierele
noastre.

Astăzi, lucrurile sunt cu totul diferite. Astăzi know-how-ul este pe
net. Orice nevoie de know-how ai avea, ea își află răspunsul pe net.
Astăzi importanța know-how-ului de acum 30 de ani a fost preluată de
know-where. Adică de locul în care găsești informația de calitate.
Astăzi, creierele profesorilor nu mai au ce descărca în mințile
copiilor. Asta pentru că nu au cum să mai țină pasul cu imensitatea de
informație ce este împărtășită de mii și milioane de minți într-un efort
colectiv de dezvoltare. Google le-a luat profesorilor acest privilegiu.

Bun, atunci de ce mai avem nevoie de profesori? Avem nevoie masivă de
profesori. Singura diferență este de regândire a rolului lor.
Profesorii trebuie să treacă de la poziția de zei, ca deținători ai
adevărurilor absolute, la cea de antrenori sau traineri. Adică să-și
mute atenția de la transmiterea brută a know-how-ului spre dezvoltarea
copiilor. Spre a le explica know-how-ul omniprezent din diverse
unghiuri, spre a le facilita cu adevărat experiențe de învățare, spre
a-i sprijini și motiva în dezvoltare, spre a le arăta unde găsesc
informația de care au nevoie, înspre a lucra egal, umăr la umăr, cu cei
pe care îi ”cultivă”. Orele de mate, istorie, geografie etc. ar arăta
incitant și tinerii ar simți că fac ceva util. Este nevoie să facem
acest ”shift” în gândirea și abordarea procesului de învățare.

11. Între grijile tale și nota la mate, nota la mate este cea importantă.

Vrem copii echilibrați emoțional, dar nu lucrăm cu ei pe zona
emoțională. În sala de training întreb frecvent tinerii: cum te simți?
Invariabil îmi răspund: ”Bine.” sau ”Rău.”. Niciunul dintre raspunsuri
nu este o emoție. Suntem astăzi în fața unui paradox, ne dorim copii
inteligenți emoțional, dar nu facem nimic să-i alfabetizăm măcar în
acest domeniu. Și nu mă refer aici la a-i învața să opereze cu mii de
emoții, ci de a lucra cu cele 8 emoții de bază. Inteligență emoțională
înseamnă să știi emoțiile, să înțelegi de ce simți o emoție într-un
anumit moment și să exprimi emoția respectivă în contextele relaționale.

Care sunt consecințele unei educații predominant raționale? Să
urmărim tendințele cifrelor patologiei psihicului și vom vedea clar. Să
urmărim rata divorțurilor și vom vedea. Să urmărim capacitatea de
relaționare a românului de rând și vom vedea.

Succesul în business este strâns legat de inteligența emoțională. Să știi cum să te raportezi la ceilalți, să știi ce să spui și cum să spui, să știi să empatizezi cu celălalt sunt abilități esențiale. Business-urile au nevoie de oameni inteligenți din punct de vedere rațional, dar și/mai ales emoțional.

sursa: 3 dotsstories

Distribuie acest articol
Lasa un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Exit mobile version